1.2 – Vizionarea filmelor: dublaj, subtitrare şi voice-over #FilmLiteracy

(De la inserturi la versiuni multilingve)

Un alt aspect important al modului în care vizionăm filmele este cel legat de limbă. Cum vizionăm un film care nu este în limba noastră? Şi de această dată, pentru a înţelege situaţia actuală, trebuie să ne întoarcem la începuturile filmului.

Odată cu apariţia şi răspândirea filmelor mute, mulţi au crezut că, în sfârşit, pentru prima dată în istorie, oamenii inventaseră un limbaj universal, pe care-l puteau înţelege cu toţii. La un moment dat, în anii ’20, personajul cel mai celebru al lui Charles Chaplin, Vagabondul, era considerat cea mai recognoscibilă imagine de pe mapamond, iar spectatorii din diverse colţuri ale lumii nu-l considerau un personaj american sau britanic, ci unul de-al lor. La urma urmei, nu vorbea nicio limbă.

Realitatea stă însă puţin altfel. Majoritatea oamenilor cred că traducerea filmelor a început odată cu apariţia filmelor sonore, în anul 1927, însă adevărul este că şi filmele mute „vorbeau” mai multe limbi. Încă din 1901, filmele mute au început să folosească inserturi, cartoane care conţineau text menit să redea dialogul sau descrierile, inserate între cadre. Dacă filmul era proiectat în faţa unui public care vorbea o altă limbă, inserturile erau înlocuite cu intertitluri în limba respectivă.

Odată cu apariţia sonorului, cineaştii şi producătorii au fost nevoiţi să găsească o nouă soluţie de a traduce filmele. Prima soluţie găsită a fost cu adevărat surprinzătoare, şi anume de a reface filmul în fiecare limbă cerută, uneori cu acelaşi regizor şi aceeaşi actori, alteori cu actori diferiţi. Acestea se numeau versiuni multilingve. La Paris, de exemplu, în anul 1930, studioul Joinville, înfiinţat de Paramount, turna versiuni multiple ale aceluiaşi film, în până la 12 limbi, non-stop.

Demersul era, bineînţeles, foarte costisitor, astfel că, în scurt timp, au fost nevoiţi să caute soluţii alternative de a traduce filmele, fie dublând vocea personajelor în altă limbă, fie proiectând traducerea dialogurilor în partea inferioară a ecranului. Astfel luau naştere dublajul şi subtitrarea.

(Dublajul)

În cazul dublajului, vocile personajelor sunt înlocuite cu voci în limba ţintă, asigurându-se sincronizarea cu mişcarea buzelor actorilor de pe ecran. Traducerea este efectuată de traducători, iar dialogurile sunt interpretate apoi de actorii de dublaj, în studiouri specializate, beneficiind de indicaţiile unui regizor de dublaj.

Traducătorii trebuie să fie atenţi ca textul tradus să aibă o lungime relativ identică cu cea a textului original, astfel încât să existe sincronizare cu mişcare buzelor actorilor de pe ecran. Sarcina este cu atât mai dificilă în cazul prim-planurilor, când pe ecran apare doar chipul actorilor. Traducătorii trebuie să fie atenţi ca atunci când actorii închid buzele (în cazul sunetelor „p”, „t”, „m”, „v” şi „f”), traducerea să conţină o parte dintre aceste litere, pentru o bună sincronizare cu mişcarea buzelor. De exemplu, dacă avem un prim-plan în care un actor spune „Good bye” în engleză, „Adiós” ar fi o traducere bună în spaniolă, din punctul de vedere al sensului, însă nu ar asigura o sincronizare a buzelor actorilor , care se închid în cazul cuvântului „Bye”, dar nu şi al lui „Adiós”. O soluţie mai bună ar fi „Nos vemos” („Pe curând”).

Dublajul se foloseşte pe scară largă în Spania, Franţa, Italia şi Germania, iar la nivel internaţional reprezintă soluţia preferată pentru traducerea filmelor de animaţie şi a desenelor animate.

(Subtitrarea)

În multe alte ţări, precum Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Danemarca etc., filmele străine sunt, de obicei, subtitrate. Spectatorii din aceste ţări aud vocea originală a actorilor, iar dialogurile sunt traduse şi afişate în partea inferioară a ecranului. De multe ori, spectatorii care înţeleg limba originală a filmului se plâng în legătură cu discrepanţa dintre subtitrare şi ceea ce se aude. Este un aspect adevărat, însă nu trebuie să uităm că redactorii de subtitrare trebuie să respecte nişte reguli. În plus, li se recomandă să nu folosească mai mult de două cuvinte pe secundă, pentru că altfel majoritatea privitorilor ar întâmpina dificultăţi în a citi subtitrarea şi a urmări imaginile.

(Voice-over)

În sfârşit, în alte ţări, ca, de exemplu, Polonia, traducerea este citită de o persoană, iar în fundal se aud vocile actorilor originali. În acest caz, problema rezidă în faptul că toate personajele sunt redate de o singură voce, voce care nu transmite foarte multă emoţie, astfel încât o parte din intensitatea filmului se pierde.

Producător asociat: University of Roehampton http://www.roehampton.ac.uk/home/
Lectura: Mihail Somanescu, Adriana Salcudean
Muzica: Bensound – Brazilsamba (Composed and performed by Bensound http://www.bensound.com)