2 – Discutarea filmelor: recenzii, cinecluburi şi alfabetizare cinematografică #FilmLiteracy

(Spectatori obişnuiţi şi spectatori analitici)

Este evident că filmele sunt făcute, în principal, să fie vizionate. Însă ele pot fi şi discutate, ceea ce înseamnă că spectatorii pot fi, pe lângă privitori normali, şi critici de film sau analişti.

Potrivit lui Augusto Sainati şi Massimiliano Gaudiosi, spectatorii obişnuiţi urmăresc filmele cu o atitudine pasivă, absentă şi naivă. Îi interesează mai ales acţiunea filmului şi se lasă ademeniţi de universul filmului urmărit. La polul opus, analiştii au un comportament activ, tehnic şi interpretativ. Aceştia încearcă să înţeleagă relaţiile dintre elementele care constituie filmul, precum şi mecanismul care le structurează într-un tot unitar, coerent. Sunt asemenea detectivilor: analizează faptele, apoi oferă o interpretare în cadrul unei recenzii sau al unui articol ştiinţific.

(Recenzii şi articole)

Dar care este diferenţa dintre recenzii şi articolele ştiinţifice? Se cuvine să apelăm la descriere, analiză, interpretare sau evaluare când scriem despre un film?

Mai întâi de toate, haideţi să aruncăm o privire la a doua întrebare, ajutaţi fiind de explicaţiile specialistului în studii de cinema David Bordwell. Descrierea presupune rezumarea intrigii, descrierea scenelor, caracterizarea jocului actoricesc, a muzicii sau a stilului vizual. Descrierile pot fi mai mult sau mai puţin obiective sau subiective. Analiza este diferită, pentru că ea trebuie să explice modul în care diverse componente alcătuiesc un întreg. Simpla enumerare a cadrelor dintr-o scenă se numeşte descriere. Dacă însă subliniem funcţia pe care o are fiecare parte în raport cu celelalte sau un efect de amploare, atunci facem analiză. Dacă perseverăm şi lansăm aserţiuni despre semnificaţia generală a filmului, am trecut la interpretare. În sfârşit, dacă estimăm calitatea unui film, spunem că îl evaluăm.

În privinţa diferenţei dintre recenzii şi articole, recenzia este o scurtă caracterizare a filmului, destinată unui public larg, care nu a văzut filmul. Recenziile trec în revistă lansările curente. Din acest punct de vedere, au valoare de ştire, pot fi considerate o variantă de jurnalism. Au tendinţa să descrie filmul (intriga, fără să o divulge prea mult), fac puţină analiză (nu prea este loc pentru ea), puţin mai multă interpretare şi foarte multă evaluare. De fapt, asta şi căutăm atunci când citim o recenzie înainte de a urmări un film: opinia recenzorului.

La polul opus, articolele ştiinţifice sunt mai lungi decât recenziile şi pleacă de la supoziţia că spectatorii au văzut filmul. Articolele îi ajută pe spectatori să înţeleagă mai bine filmul văzut. Ele cuprind o scurtă evaluare, ceva descriere şi foarte multă analiză şi interpretare. Articolele nu se axează pe întrebarea dacă filmele sunt bune sau nu, cum fac recenziile, ci încearcă să răspundă la întrebarea de ce sunt bune sau nu.

Cândva, recenziile şi articolele erau apanajul criticilor şi specialiştilor de film, fiind publicate în ziare şi reviste de film (şi prezentate în emisiuni TV). Acum, internetul oferă o platformă uriaşă de manifestare a dimensiunii critice, odată cu apariţia apariţiei cibercriticii, fenomen în cadrul căruia mii de amatori şi profesionişti scriu despre film.

(Cinecluburile)

Până acum am abordat analiza de film individuală, însă filmele pot fi analizate şi în grup, în mod public. Genul acesta de analiză poate fi realizat în şcoli şi cinecluburi.

Cinecluburile sunt cluburi ai căror membri vizionează filme situate în afara curentului cinematografiei generale, obişnuite. Primele ţări în care au apărut cinecluburi au fost Franţa şi Marea Britanie, în anii 1920. Canada şi Germania le-au urmat exemplul în anii 1930 şi 1940. În ţări precum Spania, care a traversat o perioadă de 40 de ani de cenzură culturală, impusă de regimul lui Franco, cinecluburile au reprezentat o modalitate de organizare socială de masă, foarte activă, cu o mare arie de răspândire şi pluralistă. În cadrul acestora se organizau dezbateri şi se prezentau filme interzise de regim.

Cluburile sunt adevărate forumuri de dezbatere cinematografică. Discuţiile au loc fie la începutul filmului, cu titlu de prezentare, fie la final, sub forma unu schimb de întrebări şi răspunsuri, adesea chiar în prezenţa echipei de filmare. Printre cele mai cunoscute cinecluburi din lume sunt Cinema 16, al lui Amos Vogel, Cinémathèque Française şi Film Society of Lincoln Center, din New York.

Actualmente, discuţiile publice despre filme au loc şi în afara cinecluburilor. Un exemplu ar fi multiplexurile şi alte cinematografe care organizează prelegeri şi conferinţe de presă cu cineaşti. Aceste manifestări au un rol esenţial pentru promovarea culturii cinematografice în rândul adulţilor, în afara cadrului formal al şcolii.

(Cultura cinematografică)

În sfârşit, ce părere aveţi despre educaţia cinematografică în şcoală?

Filmul poate fi util în predarea mai multor discipline: istorie, limbi străine, studii sociale, matematică, muzică, sport, teatru etc. Însă filmul poate fi folosit şi pentru a preda despre film. Ne referim aici la educaţia cinematografică, la alfabetizarea cinematografică. În Marea Britanie, Institutul Britanic de Film a finalizat de curând un proiect internaţional, prin intermediul căruia a căutat să afle cum se predă filmul în şcolile europene şi ce măsuri se impun pentru a îmbunătăţi educaţia cinematografică.

Proiectul oferă o definiţie a educaţiei cinematografice:

–    nivelul de înţelegere a unui film

• – capacitatea de alege filme într-un mod inteligent, care denotă curiozitate,
• – competenţa de a urmări un film cu ochi critic şi de a-i analiza conţinutul, imaginea şi aspectele tehnice
• – capacitatea de a-i manipula resursele lingvistice şi tehnice pentru producţia creativă de imagini în mişcare.

Cu alte cuvinte, dacă alfabetizarea reprezintă abilitatea de a citi şi scrie, alfabetizarea cinematografică reprezintă capacitatea de a înţelege un film cu un ochi critic şi de a crea imagini în mişcare.

După cum spunea Martin Scorsese, în epoca imaginii în care trăim, aceasta nu ar trebui să fie un privilegiu, ci un drept.

Acest proiect şi cuvintele pe care le ascultaţi sunt încă un pas în direcţia acestui drept.

Producător asociat: University of Roehampton http://www.roehampton.ac.uk/home/
Lectura: Mihail Somanescu, Adriana Salcudean
Muzica: Bensound – Brazilsamba (Composed and performed
by Bensound http://www.bensound.com)