3 – Tipuri diferite de cinema #FilmLiteracy

Termenul „gen cinematografic” serveşte la diferenţierea tipurilor de film în funcţie de acţiunea lor, de locul şi momentul acţiunii, de modul în care a fost realizat filmul etc. Cu toate acestea, cel mai adesea, este foarte dificil să facem diferenţa între genuri.

Prima distincţie ţine cont de durată: scurtmetraje şi lungmetraje. Scurtmetrajele erau foarte populare în epoca filmului mut. În prezent, ele reprezintă o platformă de lansare a cineaştilor debutanţi şi a unor noi forme de expresie. Potrivit Academiei de Ştiinţe şi Arte Cinematografice, scurtmetrajele sunt „filme originale cu o durată de maxim 40 de minute, inclusiv genericele”. Filmele cu o durată mai mare de 40 de minute se numesc lungmetraje. În privinţa genului, o altă distincţie-cheie este cea dintre filmele documentare şi cele de ficţiune. Documentarele au tendinţa de a se axa pe viaţă şi realitate, fără a o manipula prea mult. Comparativ cu acestea, filmele de ficţiune construiesc o realitate alternativă, o lume fictivă. Această lume fictivă poate fi creată însă în multe moduri, prin urmare filmele de ficţiune numără multe genuri. Comediile încearcă să ne facă să râdem, apelând la personaje haioase şi situaţii comice, dramele au personaje realiste şi gravitează în jurul sentimentelor, filmele de acţiune au în centrul intrigii personaje care fac alegeri riscante, care îi conduc la bătăi, evadări şi alte situaţii disperate, filmele de groază încearcă să sperie sau să înspăimânte publicul, apelând la suspans, violenţă sau şoc, filmele ştiinţifico-fantastice ne transportă într-un timp şi spaţiu diferit din universul nostru sau dintr-unul diferit, iar în musicaluri personajele cântă melodii ce fac parte din intrigă.

În funcţie de persoana pe care o întrebi, lista de genuri şi subgenuri poate fi mult mai lungă. Unele genuri sunt, de fapt, o combinaţie de mai multe genuri. De exemplu, un thriller poate conţine elemente specifice filmelor de acţiune, însă elementele sale principale sunt, de obicei, suspansul, tensiunea şi emoţia. Melodramele sunt similare dramelor, însă personajele şi intriga sunt mult mai accentuate, astfel încât noi, spectatorii, să avem o reacţie mult mai emoţională faţă de film. Iar filmele fantastice sunt similare celor ştiinţifico-fantastice, însă conţin adesea un element de magie, mit şi miracol pe care filmele ştiinţifico-fantastice nu-l au.

Pe lângă distincţia de gen, o serie de experţi francezi în cinematografie, din anii ’50, au lansat teoria „filmului de autor”. Potrivit acestora, uneori, filmele nu sunt neapărat caracterizate de genul lor, ci de viziunea creativă a regizorului. Chiar dacă producţia de film este un proces de colaborare, la care iau parte mulţi specialişti, teoria „filmului de autor” consideră că stilul personal al unor regizori determină, mai mult decât orice alt element, tipul de film.

Până acum, am vorbit despre clasificarea filmelor în funcţie de gen şi cineast, însă stilul unui film poate fi dat şi de locul în care a fost acesta realizat. La acest capitol, una dintre cele mai mari distincţii se face între filmele realizate în Europa şi cele turnate la Hollywood. Deşi există, bineînţeles, excepţii, majoritatea experţilor sunt de acord că cineaştii europeni tratează filmul ca o formă de artă, pe când Hollywood-ul îl tratează ca divertisment. Diferenţa poate merge până într-acolo încât aceeaşi intrigă să fie redată diferit, în funcţie de locul unde se turnează filmul: Europa sau America. De exemplu, la Hollywood, un atac cu bombă poate fi redat din punctul de vedere al făptaşului care fuge de poliţie, pe când cineastul european poate alege să se axeze pe victime, pe familiile acestora şi pe viaţa lor de după atac.

De obicei, filmele europene tratează teme legate de societate şi realitatea de zi cu zi. Susţinătorii cinematografiei europene spun că filmele de la Hollywood sunt prea predictibile, fapt exemplificat de numărul tot mai mare de „remake-uri” şi „sequel-uri” din cinematografe. Ei susţin că Hollywood-ul nu produce 400 de filme pe an, ci un singur film cu 400 de titluri. Răspunsul celor care susţin Hollywood-ul este că filmele sunt, în primul rând, o formă de divertisment şi că, dacă vrei să faci un comentariu sau să transmiţi un mesaj, trimiţi un e-mail sau scrii o carte, nu faci un film.

Este evident că generalizăm, şi excepţiile nu fac decât să confirme acest lucru, însă cel mai adesea filmele europene ne arată cum este viaţa, pe când cele de la Hollywood ne arată cum ar putea fi viaţa.

Filme se fac şi în afara Europei şi Statelor Unite. Există o cinematografie africană, una asiatică, există Bollywood (pseudonimul celui mai mare şi mai cunoscut sector al industriei de film indiene). Bollywood (cuvânt derivat de la „Hollywood”, la care H-ul a fost înlocuit de B, care provine de la Bombai, vechea denumire a oraşului Mumbai) reprezintă o industrie de film uriaşă, care produce 800 de filme pe an, dublu faţă de Hollywood. Încă de la primele filme mute, cinematografia a însemnat un fenomen de amploare în India, iar de la începutul sec. al XXI-lea a devenit popular şi în ţări precum Marea Britanie. Acţiunea filmelor de la Bollywood gravitează, de obicei, în jurul poveştilor de familie, în care un băiat întâlneşte o fată, se îndrăgostesc, apoi luptă pentru consimţământul familiei. Poveştile de iubire, costumele colorate, cântecele şi dansul sunt elemente definitorii ale acestei cinematografii.

O altă distincţie care se poate opera indiferent de locul unde au fost făcute filmele este cea dintre filmele produse de marile studiouri şi filmele independente. Finanţarea filmelor produse de marile studiouri este asigurată de investitori privaţi şi companii de producţie de film. La realizarea lor contribuie echipe de producţie mari, cu acces la personal profesionist, locuri de filmare depărtate şi echipament scump. Spre deosebire de acestea, regizorii filmelor independente trebuie să caute metode alternative de finanţare sau chiar să-şi folosească banii proprii şi să se bazeze pe echipe şi echipament limitat. De asemenea, filmele produse de marile studiouri au la dispoziţie reţeaua de distribuţie a companiei, pe când filmele independente participă, de obicei, la festivaluri de film, pentru a atrage interesul companiilor de distribuţie.

Festivalurile de film sunt manifestări anuale, la care sunt proiectate filme în unul sau mai multe locuri, de obicei în acelaşi oraş sau regiune. Ele pot avea o tematică generală sau specializată, axându-se pe un gen, un cineast sau o temă anume. Cele mai cunoscute festivaluri de film au loc la Veneţia, Cannes, Berlin şi Toronto, însă la momentul actual există circa 3.000 de festivaluri de film, dintre care 70% în America de Nord.

Producător asociat: University of Roehampton http://www.roehampton.ac.uk/home/
Lectura: Mihail Somanescu, Adriana Salcudean
Muzica: Bensound – Brazilsamba (Composed and performed
by Bensound http://www.bensound.com)