7.2 – Documentarul #FilmLiteracy

Documentarul ocupă un loc aparte printre genurile cinematografice. Teoretic, nu presupune un scenariu, însă ilustrează o situaţie reală, care se desfăşoară fără intervenţia ficţiunii. Având în vedere că nu se axează pe o poveste inventată, construită, nu există nici actori care să interpreteze roluri. Din contră, imortalizează viaţa aşa cum este sau prezintă aspecte de interes ale acesteia.

Cinematografia a apărut din nevoia de a surprinde realitatea. Primele pelicule cinematografice pot fi considerate adevărate exemple de documentare: ele sunt cunoscute drept filme ale „vieţii reale”, dat fiind că îşi fixează atenţia asupra unor episoade din viaţa cotidiană. Ele surprind evenimente reale, cum ar fi muncitorii care ies pe porţile unei fabrici, în La sortie des usines Lumière (1895, „Muncitori ieşind din uzinele Lumière”), de Louis şi Auguste Lumière, sau imagini din natură, ca în Rough Sea at Dover (1895, „Marea zbuciumată la Dover”), de Birt Acres.

Chiar dacă documentarul nu încorporează nici un element de ficţiune, el prezintă o realitate selectivă, manipulată: regizorul este cel care decide ce să filmeze, când să înceapă şi să termine filmarea, prin urmare favorizează o anumită secvenţă din realitate, în detrimentul alteia, ceea ce echivalează cu o alegere.

În funcţie de paleta de subiecte abordate, documentarul şi-a asumat diverse particularităţi şi obiective de-a lungul anilor. La sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, era un instrument nepreţuit, care a adus la cunoştinţa publicului ororile cauzate de conflict. Într-un domeniu complet diferit, documentarele despre natură regizate de James Algar şi produse de Walt Disney s-au bucurat de apreciere începând cu finele anilor ’40.

În anii ’50 şi ’60, s-a consacrat documentarul de investigaţii şi a luat naştere documentarul politic. Acestea denunţau nedreptăţile din orice colţ al lumii şi imortalizau formele de protest precum demonstraţiile împotriva războiului din Vietnam. Printre marii realizatori de documentare s-au numărat Joris Ivens, Chris Marker şi Robert Kramer.

Începând cu anii ’60, tipologia documentarelor s-a multiplicat, într-o anumită măsură şi datorită apariţiei unor tehnici şi echipamente de iluminare sofisticate. Noile tendinţe aveau de-a face cu personalitatea şi educaţia cineaştilor. În paralel cu dezvoltarea unei realităţi din ce în ce mai complexe, documentarul a oferit ocazii importante de analiză şi reflecţie.

În prezent, documentarul fictiv se bucură de un succes foarte mare. Acesta comportă uneori şi o dimensiune parodică. În acest sens, aceste documentare nu sunt doar simple ficţiuni, ci reprezintă o modalitate importantă de a studia diferenţele dintre „real” şi realitatea reconstruită sau inventată, care, la prima vedere, părea plauzibilă, veridică, neartificială.

Cel mai vechi exemplu în acest sens este celebrul experiment al lui Orson Welles, care, în 1938, a prezentat romanul Războiul lumilor, de Herbert George Wells, la radio şi a declanşat un val de panică pe coasta statului New Jersey (două milioane de oameni şi-au părăsit în fugă locuinţele, convinşi că vor fi invadaţi de marţieni). Primul exemplu de film datează din 1965, fiind vorba de pelicula The War Game (Jocul de-a războiul), semnată de Peter Watkins. Documentarul dădea un aer plauzibil şi şi realist perspectivei unui atac atomic asupra Angliei şi consecinţelor unui război nuclear asupra populaţiei din comitatul Kent.

Iniţial, BBC l-a produs pentru a fi difuzat la televiziune, însă l-a distribuit doar în cinematografe, dată fiind natura sensibilă a subiectului şi impactul anumitor secvenţe.

Producător asociat: Aiace Torino http://www.aiacetorino.it/
Lectura: Mihail Somanescu, Adriana Salcudean
Muzica: Bensound – Brazilsamba (Composed and performed by Bensound http://www.bensound.com)