7.1 – Genuri de film #FilmLiteracy

Genurile de film provin şi sunt strâns legate de genurile literare, cristalizate în timp. În esenţă, teoria genurilor literare nu s-a schimbat foarte mult de la Aristotel şi a sa diferenţiere între tragedie şi comedie. Trei secole mai târziu, Horaţiu revenea asupra subiectului, însă, dacă Aristotel a avut drept model natura, pe care arta o putea doar imita, fundamentul lui Horaţiu a fost modelul literar.  Comedia şi tragedia, adesea îmbinate la Shakespeare, au fost combinate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, într-un nou gen, care a dus la crearea melodramei, în secolul menţionat, şi, în final, la genul de film cu acelaşi nume.

La foarte scurt timp, filmele au fost clasificate după genuri. În primă fază, acestea erau indubitabil preluate din literatură şi din teatru, dar benzile desenate, care au apărut în 1894, cu numai un an înainte de inventarea cinematografului, au jucat, de asemenea, un rol semnificativ.

Care sunt caracteristicile unui gen de film? Mai presus de toate, o anumită repetitivitate, care înseamnă o uniformitate a tipului de poveşti narate, atât la nivelul subiectului, cât şi, adesea, la cel al scenelor, intrigilor, elementelor vizuale, decorurile şi chiar al personajelor. Fenomenul celebrităţii a jucat un rol important în această evoluţie, deoarece multe staruri erau asociate cu genurile: de pildă, toţi actorii de comedie, cântăreţii şi dansatorii care nu ar fi avut succes în filme, dacă nu ar fi existat musicalurile. În orice caz, prezenţa unei vedete presupune un anumit nivel de aşteptare şi predictibilitate din partea publicului, fenomen cu atât mai pregnant într-o epocă a starurilor. În privinţa continuităţii genurilor cinematografice, puterea spectatorilor a fost, de fapt, la fel de importantă precum cea a industriei, adică a părţii de producţie. Dacă un gen nu este recunoscut şi acceptat de public, acesta încetează să mai existe. Nici măcar elogiile criticilor sau succesul comercial al unei opere noi, de sine stătătoare nu garantează repetarea acesteia.

Forţa motrice a ceea ce numim epoca de aur a Hollywood-ului, întinsă pe trei decenii, de la apariţia filmelor sonore, în 1927, odată cu pelicula Cântăreţul de jazz până la sfârşitul anilor ’50, când influenţa televiziunii a devenit ubicuă, poate fi descrisă ca stilul clasic al Hollywood-ului, bazat pe sistemul de genuri.

Sistemul de genuri de la Hollywood a fost creat în cadrul sistemului marilor studiouri cinematografice, pe baza unui împărţiri stricte a muncii, şi a sistemului aşa-numitului „scenariu regizoral”, în care puterea regizorului era limitată. Astfel, acesta era împiedicat să-şi dea frâu liber imaginaţiei, de teama unor efecte dezastruoase asupra producţie, deşi eforturile sale ar fi putut da naştere unor capodopere.  Scenariul regizoral cuprindea toate detaliile: dialogul, acţiunea şi adesea cadrarea fiecărei imagini, de exemplu, prim-plan, cadrul general al unei încăperi, câmp/contracâmp. Scenariştii lucrau individual sau împreună, în căutare de idei, gaguri sau poveşti. Prin urmare, scenariul era de multe ori rezultatul unui adevărat atelier de creaţie, o lucrare colectivă. Odată finalizat, scenariul era înmânat regizorului, care trebuia să-l filmeze în forma respectivă, aproape fără variaţiuni.

Clasificarea filmelor în funcţie de genurile de care aparţin reprezintă un aspect fundamental al cinematografiei. În cazul filmelor de la Hollywood, această simplă etichetă transmitea imediat spectatorului la ce să se aştepte în privinţa decorului, stilului şi, în anumite limite, chiar a ideologiei.

Fiecare gen de film, fie că este un film noir, western, musical sau alt gen, fiind un produs complex al lumilor substituite şi al instrumentelor narative, exprimă nu numai o formă de divertisment, ci şi o viziune asupra lumii, o filozofie de viaţă, un manifest estetic, o ideologie. Odată cu apariţia sonorului, genurile au devenit principiul dominant de la care se pleca când era propus un film.

Urmează o perspectivă de ansamblu asupra celor mai cunoscute genuri de filme, caracteristicile acestora de bază şi câteva exemple concrete de filme reprezentative.

Tema comediei o constituie adesea integrarea protagonistului în societate, imediat ce au fost eliminate obstacolele reprezentate de celelalte personaje sau de condiţiile sociale nefavorabile. Adeseori, există o turnură fericită, legată de elucidări neaşteptate sau de relaţiile emoţionale şi sentimentale care duc la un final fericit, marcat de o nouă situaţie personală şi socială, mai liberă. Comedia este caracterizată printr-un ritm narativ antrenant, prin decoruri sofisticate, adesea interioare şi un dialog percutant, plin de umor.

Comedia poate fi clasificată, la rândul ei, în subgenuri: comic, în care personajele sunt mai stilizate şi sunt interpretate de actori foarte cunoscuţi, aşa cum se întâmpla şi în genul commedia dell’arte (Timpuri noi, Chaplin, 1936), burlesc, bazat pe lovituri, căzături şi urmăriri (Cameramanul, Keaton, 1928), excentric, adesea de un absurd nebunesc, cu situaţii ciudate, suprarealiste (Susanna, Hawks, 1938), şi, în sfârşit, comedia sofisticată, cu o atmosferă elegantă, rafinată, dar vădit artificială (Mic dejun la Tiffany, Edwards, 1961). Musicalul este, de asemenea, un derivat al comediei şi include numeroase melodii în film, care sunt adeseori însoţite de numere de balet şi coregrafie spectaculoase, prin intermediul cărora personajele îşi exprimă intenţiile şi acţiunile (Cântând în ploaie, Donen/Kelly, 1952).

Când comedia atinge sau abordează subiecte dramatice, adesea legate de chestiuni sentimentale, fie de relaţia unui cuplu sau disensiunile dintr-o familie, genul se schimbă şi este definit ca melodramă, având rădăcini nu numai în literatură, ci şi în teatru sau operă.  Caracteristicile acestui gen sunt simplificarea literară în avantajul esenţei dramatice, accentul pe pasiunile primare şi evidenţierea stilului expresiv, tematica istorică şi existenţială, precum şi digresiunile narative fiind păstrate în surdină. Exemple aparţinând acestui gen sunt Pe aripile vântului (Fleming, 1939), Senso (Visconti, 1954), Ca frunzele-n vânt (Sirk, 1956).

Westernul este, probabil, chintesenţa cinematografiei clasice americane.  Beneficiind de fundalul întinderilor nemărginite ale Vestului american (de unde şi numele), westernul spune poveștile unor bărbați și femei care încearcă să cucerească noi teritorii, ale băştinaşilor („indienii”) care încearcă să oprească extinderea civilizaţiei Omului Alb și ale bandiţilor care nu ezită să jefuiască bănci și diligențe, să fure vite sau să tulbure liniștea micilor orașe. Să nu uităm de cowboy-ii solitari şi bravi, adevăraţii eroi ai acestei lumi de frontieră. Primul western a fost Marele jaf al trenului (Porter, 1903), peliculă care a stat la baza unei lungi serii de filme celebre, de la Diligenţa (Ford, 1939) și La amiază (Zinnemann, 1952) până la metamorfoze ale genului precum seria de westernuri spaghetti  a  lui Sergio Leone, începând cu Pentru un pumn de dolari (1964).

Filmul de război este un gen axat pe ecranizarea unui conflict dramatic, cu trimiteri istorice recognoscibile, în care războiul nu asigură doar fundalul, ci îşi aduce şi propriul aport la dinamica acțiunii şi la evoluţia personajelor, precum în  Cărările gloriei (Kubrick, 1957). Esenţa intrigii presupune adesea o perspectivă unilaterală asupra unei misiuni dificile de război și descrie inamicul ca pe o sursă de ambuscade şi pericol, ca pe un martor.  Când filmul de război se axează pe desfăşurarea unei bătălii de anvergură sau pe evenimente istorice semnificative, circumscrise unui conflict important, stilul capătă calități epice, iar acţiunea este mai concertată, ca în filmele lui  Roberto Rossellini, Roma, oraş deschis (1945) şi Paisa (1946).

Filmul poliţist este un gen bazat pe o intrigă ce se derulează prin intermediul unei anchete, urmând un fir narativ simplu: se pleacă de la o stare iniţială de echilibru, urmează o răsturnare cauzată de un eveniment neprevăzut (o crimă, furtul unui obiect, dispariţia unei persoane), apoi cazul este atribuit unei persoane (de obicei, protagonistului), care începe ancheta, suntem martorii desfăşurării anchetei, iar în final cazul este soluţionat, revenindu-se astfel la echilibrul iniţial.

Genul cuprinde o varietate de nuanţe narative. Misterul, urmaş al unei bune părţi a literaturii secolului 19 şi al romanului poliţist, beneficiind de aportul detectivilor, care asigură triumful raţiunii şi deducţiei, prezintă întotdeauna şi soluţionarea cazului (Zece negri mititei, Clair, 1945). Genul film noir este mai mult realist şi veridic, bazându-se pe o descriere mult mai meticuloasă a contextului social şi pe o mai mare profunzime psihologică a personajelor, începând cu problemele cu care se confruntă detectivul (Somnul de veci, Hawks, 1946). Dacă personajele nu sunt atât detectivi, cât „antieroi”, pelicula este considerată film cu gangsteri şi cuprinde multe scene de acţiune şi schimburi de focuri, nu însă în dauna conturării personajelor şi a mediului lor cultural şi social (Scarface, Hawks, 1932). Pe de altă parte, intriga filmelor de suspans are la bază complotul sau intriga, adesea corelate cu activitatea de spionaj desfăşurată de servicii secrete mai mult sau mai puţin normale, de care victima încearcă să scape (La nord, prin nord-vest, Hitchcock, 1959). Dacă atmosfera de suspans are la bază aspecte psihologice, angoase personale şi, uneori, răsturnări de situaţie violente, în condiţii tulburătoare, filmul este catalogat drept thriller.  Exemple ale acestui gen sunt Psycho (Hitchcock, 1960) sau Tăcerea mieilor (Demme, 1991).

Şi filmele de groază jonglează cu nuanţe de suspans şi mister, însă obiectivul principal nu este soluţionarea unui caz, ci declanşarea sentimentelor de frică şi groază în rândul spectatorilor. Pentru aceasta, se apelează la elemente supranaturale, bizare şi misterioase care provoacă senzaţii vizuale şi auditive, inclusiv la efecte speciale şi muzică tulburătoare. Acţiunea filmelor se petrece în locuri sinistre precum castele, case părăsite, cimitire şi păduri, în situaţii misterioase, deosebite, în care-şi fac apariţia fantome, monştri, vrăjitoare, demoni, creaturi respingătoare, misterioase sau exagerate precum vârcolaci, vampiri, extratereştri, zombi şi creaturi monstruoase din lumi necunoscute. Dintre nenumăratele producţii de acest gen, amintim multiplele versiuni ale lui Dracula (Browning, 1932 şi Coppola, 1992), Noaptea morţilor vii (Romero, 1968), Exorcistul (Friedkin, 1973) şi Coşmarul (Craven, 1984).

Crearea de lumi imaginare este fundamentul următoarelor două genuri, filmul fantastic şi ştiinţifico-fantastic, deşi fiecare are specificul său.

Filmul fantastic îşi lasă personajele centrale la mila unor forţe necunoscute, precum magia şi vrăjitoria, destinul şi providenţa. Confruntate cu astfel de elemente, puţine personaje reuşesc să răstoarne situaţia şi să depăşească orice dificultate, dând dovadă de forţă şi hotărâre. Aceste trăsături sunt evidente, mai presus de toate, în poveştile circumscrise unui univers modelat după lumea poveştilor nordice medievale, în care personajele principale sunt aventurieri şi eroine, elfi şi orci, regi şi vrăjitori, ca în Stăpânul inelelor (Jackson 2001-2003). Alte filme fantastice sunt modelate după universul poveştilor tradiţionale, ca în cazul nenumăratelor episoade ale lui Harry Potter (Columbus, Cuaron, Newell, Yates, 2001 – 2011).

Filmul ştiinţifico-fantastic, pe de altă parte, se bazează pe proiecţii exagerate ale progresului ştiinţific. El narează fapte imaginare care, exagerând unele aspecte ale realităţii, sunt prezentate drept veridice, intriga fiind coerentă sau posibilă din punct de vedere tehnic şi ştiinţific.

Poveştile pot proiecta lumi viitoare plăcute sau nu, care conturează viziuni distopice sau care neagă utopia progresului uman (Fahrenheit 451, Truffaut 1966). Unele filme sunt aventuri spaţiale şi cuceriri galactice, însoţite uneori de reflecţii existenţiale (Odiseea spaţială 2001, Kubrick, 1968). În alte cazuri, intriga combină o saga spaţială şi un film de acţiune (Războiul stelelor, Lucas, 1977). Altele presupun o întâlnire sau o ciocnire cu extratereştrii sau roboţii, ca în Planeta interzisă (McLeod Wilcox, 1956), Întâlnire de gradul III (Spielberg, 1977), Ziua Independenţei (Emmerich, 1996) şi Matrix (Wachovski, 1999). La nivel stilistic, elementul comun tuturor filmelor ştiinţifico-fantastice este utilizarea efectelor speciale spectaculoase şi abundenţa de scene cu un puternic impact vizual.

Producător asociat: Aiace Torino http://www.aiacetorino.it/
Lectura: Mihail Somanescu, Adriana Salcudean
Muzica: Bensound – Brazilsamba (Composed and performed by Bensound http://www.bensound.com)